Un nou inceput - Capitolul 1 - Ultima zi

Când Silviu a ajuns la birou, în acea dimineaţă de mai, Gabriel era deja în faţa monitorului, lucra de zor la noul clip de prezentare a companiei. Aveau deadline peste 3 zile, iar Gabriel işi luase bine rolul in serios. Lucra doar de 3 luni în TeleNet23 dar a deprins repede toate miscarile era expert in manuirea programelor de grafica, iar in ceea ce priveste creativitatea, mintea lui tanara il ajuta din plin. Avea doar 18 ani, venit pentru a-si face stagiul de 5 ani in lumea capitalist-mercantila a orasului. Venea din aceeasi comunitate in care urma sa plece Silviu.
In cele 45 de zile lucratoare in care au colaborat, greu puteai spune cine a fost mentorul şi cine ucenicul. E drept ca pe partea tehnica şi în ceea ce priveşte procedurile de colaborare cu TeleNet23, Silviu era expertul. Însa în ceea ce priveşte experienţa de viaţă şi atitudinea faţă de oameni, Silviu avea multe de învăţat de la ucenicul său. Aşa erau oamenii ăştia veniţi din comunităţile rurale. Erau experţi în relaţionare şi de obicei erau cei mai buni vânzători, plus că erau foarte creativi.
Silviu a avut ghinionul să se nască într-o familie de orăşeni convinşi. Doar el era oaia neagră, doar el făcea notă discordantă. El a ales rupă tradiţia şi să părăsească oraşul pentru a se muta într-o comunitate rurală. Astăzi era ultima zi. Urma să încheie formalităţile de pensionare şi să înceapă o nouă viaţă. O viaţă aşa cum şi-o dorea încă de la vârsta de 16 ani, când a fost în prima tabără interculturală de la Valea cu Brazi. Au fost cele mai frumoase 5 luni din viaţa lui. Atunci se îndrăgostise pentru prima dată. Alina o chema şi era mai mare decât el cu aproape 1 an. Era fata unor localnici din comunitatea vecina, Poiana Mică, dar venea adesea la cântările ce se organizau în fiecare zi de joi în Valea cu Brazi. Îi placea să cânte din frunză şi din gură şi avea o voce aşa de faina...
- Hei! Silviu! Ma auzi?
- Da... Gabi, ce s-a întâmplat?
- Pai am terminat...
- Ce ai terminat?
- Prezentarea, am introdus si ultimele achizitii in program asa cum mi-ai spus...
- Mai baiete, esti neobosit, de unde pofta asta de muncă?
- Păi în fiecare zi învăţ ceva nou şi nu mă plictisesc, plus de asta, azi e zi de salariu şi abia aştept petrecerea de diseara...
- Ce petrecere măi?
- Aaaa, nimic aaaa, deosebit, o ieşire cu băieţii la o bere.
- Păi şi fratelui tau mai mare nu îi spui nimic? De unde secretul asta?
- Aaaaa... m-am gandit... aaaa, m-am gandit că nu te interesează să ieşi în oraş cu puştanii.
- Ai dreptate măi, dar puteai sa îmi spui, azi e ultima zi în care îţi mai sunt şef, de mâine îi dai explicaţii direct lui George. Ai grijă cum discuţi cu el, ştii că se enervează uşor.
- Hai măi Silviu, doar ştii că eu am fost cel care v-a împăcat ultima oară, mă descurc eu cu George. Mai bine spune-mi acum, dacă mai sunt lucruri despre care nu m-ai învăţat încă.
- Măi Gabi, chiar daca mai sunt, acum nu îmi mai amintesc nimic. Am parcurs încă de săptămâna trecută toată lista de teme. Le-am abordat pe toate şi te-am învăţat tot ce ştiam. Ai avut ocazia să pui întrebări, acum dacă mai ai nelămuriri întreabă-mă şi îţi explic, pentru că de mâine te descurci singur sau îl întrebi pe George. Poţi să le întrebi şi pe fete dacă George nu e în toane bune. Te descurci tu. Acum, uite, completează raportul ăsta. Tocmai l-a trimis George. Eu mă duc la resurse umane sa semnez actele de retragere.

Silviu lucra de 5 ani la TeleNet23, începuse lucrul încă de la 21 de ani, acum avea 26. Aşa cum era obişnuiţa, cu progresul tehnologic, în special în ceea ce priveşte comunicaţiile şi procesarea datelor, se ocupa  în acelaşi timp de mai multe sarcini. Talentul său creativ îl califica pentru a se ocupa de imaginea companiei, de asemenea se mai ocupase şi de achiziţii şi de gestionarea resurselor. Nu îi plăcuse niciodată să vândă aşa că de relaţiile cu clienţii se ocupau fetele şi George. Oricum, vânzarile din ziua de azi nu mai erau cele de altă data. Citise nu demult o carte foarte veche, o carte motivationala. Ciudati mai erau oamenii pe vremea aceea. Consumau atatea resurse si atata energie pentru a vinde un bun si se concentrau prea putin pe utilitatea bunului respectiv. Totul era marketing, totul se întâmpla în piaţă. Dacă nu ţipai, nu existai. Wow! Nu se vedea în stare să trăiască în acel ritm. Lui i se părea că lucrează mult chiar şi în cele 6 ore pe zi, 4 zile pe săptămână cât era programul standard. Dar deh, el îşi alesese modulul intensiv. Vroia sa termine cât mai repede stagiul din oraş şi să poată să se mute la ţară, acolo unde se simţea acasă...
- Ce faci Silviu? Iar ai picat pe gânduri?
- Buna Mara! Ce să fac, sunt cu gândul tot mai departe... Abia aştept să plec.
- Aşa, aşa! Bine îţi şade! Păi tu pleci şi pe mine cui mă laşi? Cine îmi mai povesteşte mie despre permacultură? Cine îmi mai spune mie cum se distrau oamenii înainte de marea depresie? Cu cine o să mai iau eu prânzul?
- Hai, nu începe iar. Nu rămâi singură. Uite, o ai pe Nicoleta, mai sunt şi băieţii de la tehnic, există email şi telefon, putem să comunicăm în continuare. Pe urmă, mai ai doar un an de stagiu si după aceea poţi veni şi tu în Valea cu Brazi.
- Da de unde!? Nu mă văd eu mulgând vaca. Locul meu e aici în oraş. Vreau să fac o carieră, poate chiar să îmi înfiinţez propria companie, aşa ca George.
- Păi vezi Mara? Fiecare cu visul său. Visul meu este să mă retrag la ţară. Acolo îmi place mie şi sunt gata să mulg şi vaca pentru asta dacă e nevoie. Ştiu că nu poţi înţelege. Nimeni nu înţelege, dar mie acolo îmi place să trăiesc.
- Bine, bine! Hai semnează aici, ca să îţi închid contractul. Ce faci diseară?
- Păi ce să fac? Bagajele! Mâine pleeeec!
- Păi şi nu îţi iei rămas bun de la mine?
- Dacă vii să mă conduci la gară...
- Nu la asta ma gandeam... Ce zici de o ieşire în oraş în seara asta?
- Eeeh, si eu bagajele când le mai fac?
- Pai pleacă şi tu azi mai devreme, şi aşa nu mai ai ce face pe aici. Şi trec eu diseara pe la 8 să te iau, fă şi tu asta pentru cea mai buna prietena a ta! Am o surpriză pentru tine!
- Aaaa, pai îmi plac surprizele! Bine! În cazul ăsta aşa voi face. Plec acum să îmi fac bagajele şi ne vedem diseară la 8. Te astept! Pa!
- Te pup! Pa!
- Pa Nico!
- Paaa! Drum bun!
- Multumesc!

TeleNet23 era o companie mică, aşa ca i-a luat mai puţin de 30 minute să îşi ia rămas bun de la toată lumea şi pentru că se apropia ora 12:00 şi implicit pauza de masă de două ore, l-a anunţat şi pe George că nu mai revine după pauză, pentru că şi-a terminat treaba.
A plecat spre casa pe jos, ca de obicei. Locuia doar la 30 de minute de locul de muncă într-o garsonieră tip hotel. Nu avea nici măcar bucătărie. Exista o bucătărie mare la parter şi un loc mare de servit masa tip restaurant. Erau doar cateva astfel de localuri in tot oraşul. Blocul de garsoniere aparţinea unei comunităţi rurale din apropierea oraşului, la fel şi localul. Acolo aveau în permanenţă produse proaspete şi 100% organice, bio, doar că nu aveau bucătari şi nici chelneri. Dacă vroiai să mănânci, plăteai produsele şi îţi preparai singur mancarea. De obicei însă, cine făcea mâncare pentru el, făcea pentru mai multă lume, aşa că mereu mâncai mâncare proaspătă, dar nu trebuia să găteşti în fiecare zi. Marele avantaj era dat de preţurile foarte foarte mici, iar de celele mai multe ori, cu excepţia zilelor în care îţi venea rândul la bucătărie, aveai impresia că eşti la restaurant. Iar pentru cei cărora le plăcea să gătească, aşa cum era Silviu, chiar şi zilele din bucătărie erau haioase sau mai ales acele zile. Era foarte bucuros să-şi poată etala talentul culinar în faţa prietenilor şi cunoştinţelor şi era în culmea încântării când primea laude la sfârşit. Astfel de întâlniri erau mult mai reuşite şi apropiau mult mai mult oamenii decât ieşirile la un restaurant clasic.
Fiind cu gândul departe, nu şi-a dat seama că paşii îl purtaseră pe strada pe care locuiau părinţii lui. Făcuse un mic ocol şi fără să îşi dea seama, ajunsese acolo. Era clar că nu putea să plece fără să îşi ia rămas bun, chiar dacă tatăl său dezaproba în continuare decizia pe care o luase.
Se apropia de casa în care a crescut şi paşii îi erau tot mai grei. Se vedea deja acoperişul acoperit de panouri solare, precum şi casa cu jardiniere cu muscate rosii la geam. Mama sa iubea folrile şi gradinaritul. De fapt chiar a zarit-o în solarul din faţa casei legând roşiile pe araci. Crescuseră mari de acuma, unele făcuseră şi gogonele.
- Săru'mâna mamă!
- Aaaah, ce m-ai speriat! Bine ai venit băiatul mamei! Ce vii aşa pâş pâş? N-ai învăţat şi tu să faci mai mult zgomot? Mama a îmbătrânit de-acuma, nu mai are inima din tinereţe şi nu-i face bine să se sperie aşa...
- Iarta-ma mama, ştii că n-a fost cu intenţie. Nu mă mai cicăli, am venit să te văd înainte să plec.
- Ooof, mama te iubeşte! Dacă te cicălesc, o fac cu dragoste... Hai! Hai în casă, am supă de găluşte şi varză călită. Hai, fă-te comod! Dă-ţi jos haina aia să nu prindă miros de mâncare.
- Mamă, nu mai contează, poate să prindă ce miros o prinde, nu o mai îmbrac. Gata cu costumul!
- Cum aşa?
- Nu ţi-am spus? Pleeeec! Gata! Mi-am terminat stagiul şi am primit acordul de a mă strămuta în Valea cu Brazi...
- Îmffff. Of, of, of, deci până la urmă nu ai abandonat ideea ta. Tot vrei să renunţi la tot ce ai putea realiza aici în oraş şi să pleci acolo la ţară. Tatăl tău chiar vroia să îţi lase ţie afacerea şi să se retragă şi el, că a muncit destul.
- I-am mai spus! Să o vândă sau să o lase altcuiva, eu nu o vreau. Nu e de mine.
- Hai măi Silviu, nu mai spune aşa, că îl superi, ştii că se supără. E bună supa?
- Mmmm, foarte bună, mulţumesc mult, mă bucur că am trecut pe la voi...
- Ohohoooo! Lume nouă! Bine ai venit pe la noi!
- Săru'mâna tată!
- Ai venit să preiei afacerea?
- Păi....
- Pfaaa! Basca ei de treabă! Ştiam eu că eşti la fel de încăpăţânat ca bunică-tu! Dacă ţi-a intrat o idee în cap nimeni nu ţi-o mai scoate!
- Hai măi Paul, lasă băiatul să mănânce, a venit şi el pe la noi acuma, nu te mai enerva...
- Nu mă enervez femeie, vorbesc şi eu cu băiatul meu, mă bucur că a venit pe la noi. Că de când şi-a luat viaţa în propriile mâini, rar îl mai văd. Şi nu locuieşte decât la 3 străzi mai încolo. Da' când o fi la 200 km distaţă?
- 168!
- Tu să taci, acum vorbesc eu!
- Bine tată, te ascult!
- Ia zi, când pleci?
- ...
- De ce taci?
- Păi n-ai zis să tac? Ca să vorbeşti tu?
- Bă! Iar eşti obraznic?
- Nu tată, scuză-mă! Aveam mâncarea în gură şi de-aia nu am răspuns... Plec mâine!
- Aşa repede? Şi abia acum vii pe la mine? Aveam atâtea de vorbit...
- Taaată, există email, telefon, doar ieri am vorbit pe messenger...
- Da măh! Dar una e să te vad intr-un pătrăţel pe monitor şi alta e să stăm ca oamenii la masă, să te văd aici lânga mine, să pot să te ating şi să te urechez...
- Nuu! Zise Silviu făcând în acelaşi timp o mişcare de eschivare.
- Hai mă că am glumit. Tu ştii că noi te iubim. Hai vino încoace să te îmbrăţişez... Off, băiatul tati... Hai femeie şi tu să îţi îmbrăţişezi băiatul că mâine pleacă.
Şi l-au tot îmbrăţişat şi l-au pupat, până l-au albit. Şi s-au bocit toţi trei aşa o vreme până când Silviu a observat că se făcuse cam târziu.
- Gata! Mamă, tată, trebuie să plec... Vreau să îmi fac bagajele şi pe urmă ies în oraş.
- Da? Cu cine?
- Eh, mamă, e treaba mea...
- Ei, lasa ca te cunosc eu. Te-a invitat iaraşi Mara, aşa-i.
- Nu pot avea niciun secret faţă de tine, mama...
- Măi băiatule, fata asta te iubeşte, de ce nu rămâi tu aici? Te însori cu ea. Faceţi copii şi îi aduceţi la mine să vi-i cresc...
- Maamaa! De câte ori să îţi spun? Suntem doar prieteni, foarte buni prieteni...
- Da, da! Lasă că ştiu eu, mai bine decât tine. Tu eşti tânăr. Am văzut-o cum se uită la tine...
- Hai că trebuie să plec! Deja sunt în întârziere! Veniţi la gară?
- La gară? Păi eu am vorbit deja cu Nelu să de ducă cu hibridul direct la destinaţie. Ce să cauţi la gară?
- Tată... Ţi-am mai spus, n-are niciun rost să consume combustibil scump şi să meargă în gol pentru un drum pe care îl pot face cu trenul.
- Dar trenul nici măcar nu ajunge la Valea cu Pini.
- Valea cu Brazi se numeşte tată. Trenul mă lasă la 25 km distanţă. De acolo pot merge cu bicicleta. Stii că îmi place să biciclesc.
- E traseu lung şi abrupt, m-am uitat pe harta. Ai de urcat 400 m, pe urma coborâre, nu-i deloc uşor.
- Păi nu o să fiu singur. Mă mai întâlnesc pe drum cu câţiva oameni. Ne descurcăm noi, nu vă faceţi griji. Hai că am plecat! Vă pup! Pa! Ne vedem mâine la 8, la gară!

Oh, ce zi plină de emoţii. Nu îşi imaginase că ultima zi va fi aşa. Iar ziua era abia la început. Oare cum se va descurca cu Mara diseara... Mai bine s-ar grăbi să ajungă acasă şi să îşi facă bagajele.
Şi-a propus să aibe un bagaj cât mai uşor. Ca atare va folosi un rucsac mic, de numai 45 l. Şi-a luat doar cateva obiecte de igienă, lenjerie de corp, prosop, cateva haine de schimb, o carte şi cam atat. Orice ar fi avut nevoie găsea la faţa locului. Toate celelalte haine, obiecte personale şi alte obiecte achiziţionate de-a lungul timpului, vorbise deja cu administratorul hotelului să le doneze cui avea nevoie. Lui nu îi mai trebuiau. Urma să înceapă o nouă viaţă.
Muzicuta! Ah, uitase muzicuta! Unde s-o fi rătăcit? Avea obiceiul să o lase pe unde cânta, ori în pat, ori în baie. Nu era nicaieri. Unde ar putea sa fie? Tocmai acum, cand se grabea mai tare, a pierdut muzicuta. Şi exersase atât de mult în ultima vreme... Vroia să o impresioneze pe Alina cu cântecele sale. Şi acum... ia muzicuţa de unde nu-i. Suna şi telefonul:
- Alo!
- Cine nu e gata îl iau cu lopataaa!
- Buna Mara, deja ai ajuns?
- Te aştept jos.
- Hai până la mine pentru că nu îmi găsesc muzicuţa
- Aoleu! Tragedie mare! Hai că urc, ce nu fac eu pentru tine?
...
- Bine ai venit!
- Bine te-am gasit? Ia zi, unde ai pierdut-o?
- Buna întrebare, dacă ştiam răspunsul crezi că te mai chemam până aici să ţi-l spun?
- Ce ştiu eu ce gânduri ai tu...?
- Gânduri agitate, pentru că nu găsesc muzicuţa. Mă ajuţi să o caut?
- Bun, unde ai căutat până acum?
- În pat şi în baie.
- Îmi dai voie să mă mai uit şi eu încă odată?
- Chiar te rog, te ştiu expertă în găsit lucruri pierdute.
...
- Şi experta rezolva cazul, se pare că muzicuţa ta vroia să facă paşi pentru că s-a încălţat cu un papuc de-al tău.
- Wow! Cum o fi ajuns acolo?
- Un alt mister care se cere rezolvat... Ce zici, încercăm o deducţie logică?
- Sigur, dacă nu ne grăbim...?
- Ba, ne grăbim, ne aşteaptă surprizele, dar putem să ne deducem logic şi pe drum... Hai să ne biciclim.
- Ne biciclim?
- Da, doar nu credeai că vin să te iau cu limuzina...
- Na, "ce stiu eu ce ganduri ai tu"...? Când ai zis că îmi faci surprize...
- Păi stai să vezi. Ca vin şi surprizele, una după alta!
- Abia aştept.
- Nu durează mult, puţină răbdare...
- Răbdarea este prietena mea...
- Zăăău? Şi eu care credeam că doar eu îţi sunt prietenă.
- Tu eşti prietena mea cea mai bună!
- Cea mai cea?
- Cea mai cea!
...
- Hai că mai avem un pic.... încă un piiiic.... greu mai merge liftul ăsta...
- Eşti mai nerăbdătoare decât mine.
- Da!... Încă puţiiin.... Tadaaaaa!
- ... Ha-haaa! O bicicletă dublă!
- Nu mi-a fost uşor să pedalez singură până aici. Ce zici, mă ajuţi? Pedalăm împreună?
- Sigur, cu cea mai mare plăcere, n-am mai mers cu una de-asta din adolescenţă. Şi ce îmi mai plăcea...
- Ştiu! De-asta vroiam să vezi ce pierzi dacă pleci!
- Ahaaa! Deci îmi faci surprize cu subînţeles...
- Am interese ascunse! Să n-ai încredere în prieteni!
- De ce?
- Când îţi e lumea mai dragă, te părăsesc...
- Auuu! Sau te înjunghie pe la spate cu replici de-astea tăioase.
- Sau aşa...
- Ai dreptate, nu e bine să ai încredere în prieteni... Unde mergem?
- Trust me! Eu conduc, tu pedalează!
- Ha! Întâi imi spui să nu am încredere în prieteni şi pe urmă vrei să am încredere în tine?
- Păi da, pentru că acum nu mai sunt prietena, sunt şefa de bicicletă!
- Bine şefa, merg pe mâna ta de data asta, chiar dacă n-am încredere...

Oraşul era superb în seara aceea de mai. Cerul era senin. Aerul era puţin rece, dar parfumat de la multimea de flori ale pomilor fructiferi şi ornamentali ce împânzeau oraşul. Majoritatea pomilor erau plantaţi de Asociaţia Regională a Comunităţilor Rurale, împreună cu câţiva parteneri privaţi şi cu sprijinul Consiliului de Administraţie a oraşului. Chiar şi Silviu participase voluntar la înlocuirea câtorva arbori bătrâni cu unii tineri. Toţi acei pomi fructiferi precum şi grădinile publice şi private asigurau peste 40% din hrana oraşului. Restul de hrana era adusă în cea mai mare parte din surplusul comunităţilor rurale învecinate. Prea puţine produse alimentare erau aduse din regiuni mai îndepărtate.
Felinarele inteligente, alimentate cu energie solară şi cu senzori de mişcare, îşi mareau sau micşorau intensitatea luminoasă în funcţie de intensitatea traficului din zonă şi făceau ca lumina să danseze în ritmul oraşului. Cand nu trecea nimeni prin zona, intensitatea era minimă, iar uneori, dacă perioada de inactivitate pe o rază de 10 felinare se prelungea mai mult de 1 oră, felinarele se stingeau cu totul în zona respectivă. Costurile cu iluminatul oraşului erau aproape de zero. Din când în când mai trebuiau înlocuiţi acumulatorii, ledurile sau panourile solare la unele felinare, dar cam astea erau toate costurile. Piesele componente erau făcute cu simţ de răspundere şi aveau o durată de viaţă foarte mare.
Străzile oraşului erau destul de libere, rareori mai vedeai câte un hibrid trecând. În general lumea prefera bicicleta, iar organizarea oraşului permitea oamenilor să se deplaseze rapid dintr-o parte în cealaltă. Nu existau locuri înguste sau locuri prea aglomerate, nu existau locuri sau perioade în care toată lumea să vrea să fie. De aceea, la un drum de 10-15 minute cu bicicleta prin oraş rar dacă dădeai bună ziua sau bună seara la mai mult de 10 persoane. Şi asta în condiţiile în care îi salutai pe toţi cei pe care îi întâlneai.
Oraşul era unul destul de mare. La cei 12 000 locuitori ai săi şi întins pe 750 ha, făcea parte din categoria metropolelor. Nu se compara cu multipolisurile care atingeau şi cateva sute de mii de locuitori, dar era un oraş mare. E drept că în vremurile de demult, despre care citise în nenumărate cărţi şi articole vechi, se vorbea despre oraşe cu milioane sau chiar zeci de milioane de locuitori. Vremurile se schimbaseră mult de atunci. Multipolisurile aveau mari probleme de logistică dacă depăseau 500 000 locuitori. Vremea marilor aglomerări urbane trecuse. Acum erau foarte eficiente oraşele cu până în 50 000 locuitori sau micile comunităţi rurale. Multipolisurile, au rămas încă în picioare mai mult datorită tradiţiei, fiind oraşe vechi, cunoscute şi recunoscute cu mult timp înainte de marea depresie, unele dintre ele aveau chiar mai mult de 2500 ani de atestare documentara. Dar chiar şi acele mari oraşe cu tradiţie au fost nevoite să se împartă în mai multe comunitaţi urbane autonome. De aici şi denumirea de multipolis...

- Gataa...! Hei! Frână! Frână! Am ajuns!
- Am ajuns?... La Pipălz? Mergem la Pipălz?
- Îmmmhhmm...!
- Aaaaa, să nu-mi spui că ai pregătit surprize culinare!
- Şi încă ce surprize!
Pipălz era cel mai îndrăgit local din oraş. Era unul din acele locuri în care îţi găteai singur mâncarea şi în care îţi asigurai singur distracţia. Era ca şi cum ai fi organizat o petrecere la tine acasă, aşa cum vrei tu, cu tot ce vrei tu, cu mâncarea gătită de tine, cu muzica aleasă de tine sau cântată de tine, cu tot ce vroiai. Evident, trebuia să faci rezervare înainte şi să anunţi lumea că vrei să faci paranghelie. Silviu deja avea emoţii în timp ce se apropia de uşa localului, simţea că dincolo de uşă îl aşteaptă o mare...
- SURPRIZĂĂĂĂĂ!
Wow! Era plin de lume acolo şi toţi îl aşteptau pe el. Toţi prietenii, colegi, rude, chiar şi părinţii. Toţi erau acolo la petrecerea surpriză.
- Oaaaa! Saluut oameni buni! Azi m-am văzut cu cei mai mulţi dintre voi şi niciunul n-a suflat o vorbă. Asta da surpriza!
- Mara! Ea este responsabilă. Ea ne-a adunat pe toţi.
- Eeeee, nu puteam face toate astea fără ajutorul lui Gabi care a ştiut cum sa vorbesca cu lumea. Fără ajutorul Simonei, al lui Mihai şi al Oanei care s-au ocupat de pregătitul mesei şi al ornamentele sau fără ajutorul lui Victor şi al lui Horia care au pregătit muzica. A fost muncă de echipă şi vă multumesc tuturor pentru ajutor.
- Asta da surpriză! Am rămas fără cuvinte...
- Hai Silviu, ia aici un pahar de vin ca să te ajute să ţi le regăseşti! Spuse unchiul Teo, întinzând către el o tavă cu pahare cu picior, umplute pe jumătate cu vin roşu.
- Mulţumesc! Noroc! Şi să ne vedem sănătoşi la cât mai multe ocazii de-astea!
- Noroc! Noroc!
- Noroc Gabi! Şi unde ziceai că e petrecerea aia de puştani?
- Hehehe! A trebuit să inventez ceva repede, ca să nu stric surpriza...
- Era cât pe ce, te-ai descurcat bine! Peste 5 ani, vreau să vin şi eu la o petrecere de-asta organizată în cinstea ta.
- Cu siguranţă Silviu. Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat şi sper să ne vedem mai des, oricum eu voi mai veni în Valea cu Brazi ca să îmi vizitez părinţii. Să le transmiţi salutări din partea mea tuturor celor din comunitate. Deja îmi este dor de ei...
- O să le transmit, fii fără grijă.
- Mulţumesc!
- Săru'mâna mama!
- Să trăieşti băiatule! Vezi câtă lume te iubeşte? Vezi câţi au venit aici!
- Eeei mama, lumea a venit să se distreze...
- Ei, da, dar au venit mai ales pentru tine... Iar tu îi părăseşti...
- Of, mama, nu începe iar, şi aşa îmi este greu...
- Oameni buni! Oameni buni! Strigă Silviu adresându-se mulţimii. Haideţi, faceţi puţină linişte pentru că vreau să vă spun câteva cuvinte...
- Spici! Spici! Spici! Spici!
- Gaata, gaata! Nu e niciun spici, sunt doar vorbe venite din suflet. Vroiam să vă spun că vă iubesc pe toţi şi că sunt cel mai fericit om că am astfel de prieteni, care ţin la mine. Se opri puţin să îşi tragă sufletul, pentru că simţea că îi dau lacrimile. Apoi continuă cu ochii uşor umezi.
- Si vreau să ştiţi că, dacă am decis să îmi urmez visul meu, mai departe de casă, de oraşul natal şi de voi toţi prietenii mei, nu înseamnă că vă părăsesc. Voi veţi rămâne mereu în sufletul meu şi mă voi gândi mereu la clipele frumoase petrecute împreună. Veţi putea veni oricând în vacanţă în Valea cu Brazi, iar eu voi veni din când în când în oraş să îmi revăd părinţi şi prietenii. Nici nu plec atât de departe, e drum de numai câteva ore. Ne vom vizita, ne vom scrie şi vom vorbi la telefon. Veţi rămâne mereu familia mea, oriunde voi fi.
- Şi acum, gata cu toate astea că m-am emoţionat! Hai să petreceeeem!

înainte la capitolul 2
înapoi la cuprins

A imparti versus a face schimb

Din discutiile de pe forumuri, precum si din alte discutii imi dau seama ca oamenii percep ideea de a imparti sau de a darui ceva, ca pe un act gratuit si altruist si pornesc in general de la ideea ca ai cam avea de pierdut. De partea cealalta, a primi ceva gratis, a primi un cadou sau a ti se face o favoare, este privita de unii oameni cu o oarecare reticenta... "Adica ce eu sunt milog?". Sau "eu nu prea pun pret pe chestiile gratuite, daca e gratuit e ceva dubios sau nu are valoare." etc. Ciudat cat de mult ne schimba lumea asta mercantila. Pana si dragostea e mercantila. "Eu il/o iubesc pe X daca si X ma iubeste pe mine". Si cine incepe? Ca sa nu mai vorbesc de aspectele pur economice care decurg din faptul ca doi oameni decid sa incheie un perteneriat pe viata numit casatorie, nunta e o afacere, botezul alta afacere, ingropaciunea este si ea o afacere. Cine castiga? Cine detine controlul. Dar nu despre asta vroiam eu sa vorbesc acuma.

Vroiam sa compar cele doua concepte: 


1. Schimbul


Cel care ne este cunoscut foarte bine si pe care il invatam de la o varsta foarte frageda si care ne intra aproape in reflex si il practicam zi de zi, cum spuneam, pana si in relatiile amoroase, este cel al schimbului. Mai precis al schimbului reciproc. Asta inseamna ca daca se intalnesc X si Y la un moment dat, iar X ii ofera un serviciu lui Y, acelasi X astepta o recompensa in schimbul serviciului oferit, direct de Y sau de la altcineva dar in contul lui Y, cum s-ar spune si intr-un termen rezonabil, agreat de comun acord. Recompensa pe care X o asteapta este cuantificata foarte bine si este bine definita, la fel ca si serviciul oferit. Pana aici nu e nimic rau. Totul e OK.
Problemele apar atunci cand X detine un mic sau mai mare avantaj fata de Y, in sensul ca ar putea impune un anumit pret, fara ca X sa aibe vreo influenta. Sau invers, daca Y ar detine un avantaj si ar putea obtine un serviciu important platindu-i lui X mult mai putin decat si-a evaluat X prestatia.
Lucrurile astea se intampla de fiecare data. Spre exemplu cand te duci sa te angajezi sau odata angajat, tu poate iti evaluezi munca la mult mai mult, dar patronul, cel care detine mijloacele de productie iti ofera un salariu mult mai mic decat ar face munca ta, pentru ca trebuie sa castige si el ceva, nu? Atata timp cat exista someri, nu prea ai ce sa te targuiesti, aia e. Sau exista bunuri asupra carora cineva a revendicat drepturi exclusive de proprietate (nu discutam despre cum le-a obtinut), daca vrei bunurile sau serviciile respective, trebuie sa ii platesti o taxa respectivului.
Sa spunem ca nici asta nu ar fi o problema asa de mare, asa functioneaza legile cererii si ale ofertei, legile economice. Ideea este insa ca seaamana foarte mult cu un santaj iar in timp permite celor care detin avantajul sa acumuleze mai multa bogatie si implicit sa isi sporeasca avantajul, iar pe cei aflati in dezavantaj ii saraceste si ii obliga sa presteze tot mai multe servicii, pe tot mai putini bani.
Singura metoda prin care cei dezavantajati beneficiaza de un confort mai mare si de satisfacerea unei palete mai largi de nevoi, este printr-o crestere perpetua a economiei. Asta insemnand pe de o parte cresterea productivitatii, iar pe de alta parte cresterea consumului, producerea de tot mai multe produse si prestarea a tot mai multor servicii.
Avansul tehnologic a permis o crestere fara precedent a productivitatii muncii. Acum poti face o multime de lucruri, repede si cu putina munca. Dar pentru ca productivitatea muncii sa aibe efecte pentru cei dezavantajati, trebuie sa consumam, mai mult si mai mult. Fara oprire. Daca ne oprim, s-a terminat. Asta este marea problema pe care o vad eu in cazul schimbului reciproc.

2. Imparteala


Surprinzator si imparteala este tot un fel de schimb, numai ca in acest caz avem unele diferente. Spre deosebire de schimb, X nu asteapta o recompensa de la Y si nu il indatoreaza pe Y cu nimic. X doar presteaza un serviciu lui Y. Totusi X are niste asteptari. De la cine? De la Z. Cine e Z? Este o terta persoana, un oarecare, pot fi mai multi oameni, poate fi o comunitate. Z ii ofera recompensa lui X pentru ca X este un bun cetatean, el l-a ajutat pe Y. Y este si el la randul sau un bun cetatean si de folos comunitatii si implicit de folos lui Z. Pentru ca Z vrea sa fie fericit, el stie ca trebuie sa il faca fericit pe X, pentru ca daca X e fericit, il face fericit pe Y, iar Y daca e fericit il face fericit pe Z. Cam asa functioneaza un schimb de tip împarteala. Se bazeaza pe conexiunile dintre oameni, pe faptul ca fiecare dintre noi stim sa facem ceva, putem sa facem fericiti alti oameni, care pot face fericiti alti oameni, care ne fac fericiti pe noi. In final prestatia pe care ai facut-o iti este recompensata, cu ceea ce ai nevoie, atunci cand ai nevoie dar nu neaparat de cel care a beneficiat de prestatia ta.
O alta caracteristica a schimbului prin împărţeala este acela că nu prea se cuantifica precis cat valoreaza fiecare prestatie. Este ceva mai vag si subiectiv. Prestatia poate fi evaluata de nivelul de satisfactie a beneficiarului. Daca satisfactia e mare, atunci prestatia e valoroasa, chiar daca nu a inseamnat decat ca ai spart lemne unei batrane neajutorate.
Pentru ca un astfel de sistem sa functioneze, este nevoie insa ca oamenii sa se cunoasca intre ei, cat de cat, astfel incat evaluarile subiective sa poata fi  facute si transmise de la un om la altul. Ar fi cam la fel ca intr-o familie, doar ca ar fi o familie extinsa. O familie mare. Nu e nevoie sa ii cunosti chiar pe toti, decat cel putin din vedere. Doar pe cei cu care intri in contact, doar celor carora le prestezi servicii si cei de la care beneficiezi de serviciile respective.
Daca se creaza un climat de incredere intre membrii unei astfel de comunitati, atunci nimeni nu ar avea motive sa acumuleze lucruri, pentru ca ar fi mult mai simplu sa apeleze la serviciile celorlalti, atunci cand au nevoie de ceva. Practic, riscul ca cineva sa obtina un avantaj foarte mare fata de ceilalti se diminueaza. Mai ales daca in cultura comunitatii se adopta ideea de a nu acumula lucruri mai multe decat ai nevoie.

Shareconomy, a pornit fix de la aceasta idee. Idee care nu este noua, o regasim intr-o multime de texte mai vechi sau mai noi, sub diverse forme. Dar ideea de a imparti nu este tocmai una altruista ci pleaca de la un impuls pur egoist. Imparti pentru a fi vazut bine de cei din comunitate. Iar daca esti vazut bine, vei avea parte la randul tau de servicii prestate atunci cand ai nevoie.

Misterul lui Am Tot Ce Imi Trebuie

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi fost, n-ar fi avut rost, sa mai povestim si sa mai vorbim. A fost odata un om misterios care, daca era intrebat ce cere, el raspundea ca nu cere nimic, pentru ca el are tot ce ii trebuie. Si lumea se minuna. Cum poate exista un astfel de om? Cum adica are tot ce ii trebuie?
Si unii oameni il invidiau si il pizmuiau, alti oameni il ridiculizau si il batjocoreau, dar existau si oameni care il iubeau si il admirau. Dar nimeni din toata lumea nu intelegea ce inseamna "eu am tot ce imi trebuie". Fiecare isi imagina altceva, Unii isi imaginau ca ceea ce le lipseste lor se gaseste la omul acela care are tot ce ii trebuie, poate de aici si ura sau invidia pentru el, altii il credeau nebun sau nu il credeau deloc, credeau ca doar se da mare. Iar altii nu stiau ce sa creada, doar le placea cum suna. 
Iar omul acela, oridecate ori era intrebat despre ce are spunea doar ca are tot ce ii trebuie, nu spunea niciodata mai mult. Oricate staruinte, oricate intrebari i-ar fi pus cei ce vroiau sa afle, omul le raspundea altceva decat s-ar fi asteptat ei sa auda. De aceea, umbla vorba prin targ ca omul care are tot ce ii trebuie este si un om misterios, pentru ca nu spune nimanui in ce consta averea lui.
Asta pana intr-o zi, sau poate era o seara, cand omul care avea tot ce ii trebuie, a intalnit o faptura minunata. O faptura cum rar i-a fost dat sa intalneasca in toate peregrinarile sale. Si aceasta faptura i-a topit inima cu caldura sa si a patruns in sufletul sau, iar de acolo a staruit sa afle povestea lui Am Tot ce Imi Trebuie. 
Si atunci omul care avea tot ce ii trebuie, induplecat de rugamintile fapturii minunate asa a grait:
- Minunata faptura ce mi-ai topit inima si ti-ai facut loc in sufletul meu, afla ca, la fel ca si tine am doi ochi care vad bine. E drept ca varsta si multele carti citite, precum si orele petrecute in fata tuburilor catodice si mai nou a ecranelor cu cristale lichide, mi-au mai slabit vederea si port ochelari ca sa vad mai bine la distanta, dar pot sa zaresc tot ce e de zarit cu acesti ochi. 
- Apoi am o minte limpede si deschisa cu care pot invata mereu lucruri noi, pot intelege alti oameni si uneori, cand oamenii pe care ii intalnesc sunt la fel de deschisi si destepti ca mine, pot sa imi imbratisez mintea mea cu mintea lor intr-un frenetic dans al mintilor. Cu mintea asta am invatat sa scriu si sa citesc, am invatat sa socotesc, am invatat sa imi imaginez si sa creez lucruri, pot face tot ce vreau in mintea mea.
- Mai am si doua brate, fiecare terminate cu cate cinci degete, din care unul opozabil. Cu aceste brate pot sa apuc obiecte, sa le mut dintr-o parte in alta, am o deosebita dexteritate si pot fa fac atat lucruri de finete, cum ar fi sa introduc ata in ac sau sa cos, dar pot sa fac si lucruri mai de forta, cum ar fi sa sparg lemne sau sa car galeti cu apa. Bratele mele ma ajuta enorm, iar ceea ce pot face cu aceste brate este limitat doar de imaginatie si de timp.

-Am si doua picioare, care ma poarte oriunde vreau eu, cu atat mai departe cu cat le incalt cu incaltari potrivite si le alimentez cu suficienta energie.
- Si mai am o multime de astfel de lucruri, am doua urechi cu care aud fosnetul frunzelor sau muzica ploii, am un nas cu care adulmec miresmele naturii, am o gura cu care pot sa vorbesc, dar cu care pot sa si mananc, pentru a prinde forta...
- Si asta este tot ce iti trebuie? A intrebat faptura aceea minunata.
- Aproape tot! Inca nu ti-am vorbit despre prieteni si despre oamenii minunati care ma iubesc si pe care ii iubesc si fara de care, cu toate cele despre care ti-am spus ca le am, mi-ar fi fost mult mai greu in viata. Nu mi-ar fi fost imposibil sa supravietuiesc fara prieteni si fara oamenii care ma iubesc si pe care ii iubesc, dar cu ei, chiar simt ca am tot ce imi trebuie, chiar nu imi mai lipseste nimic.
- Si nu iti doresti ca toata lumea, o casa, o masina, un cont in banca, un job bine platit...?
- Ha! Pai la ce bun sa imi insusesc astfel de bunuri si sa imi leg viata de ele, sa le las sa imi dicteze ce sa fac cu viata mea? Cand imi trebuie ceva pun mana si fac, iar daca nu pot sa fac, fac ceea ce pot face, chiar daca nu imi trebuie si dau si altora, celor care au nevoie, iar altii imi dau mie ce imi trebuie, cand imi trebuie. Trupul meu nu are nevoie de multe lucruri. Iar mintea si sufletul meu isi gasesc hrana discutand cu oameni frumosi, asa ca tine sau ascultand muzica sau citind o carte sau...
- Si de calatorit? N-ai vrea sa vezi lumea? Sa vizitezi Barcelona, Paris, Roma, Praga, New York si alte orase de-astea mari?
- Daca pasii ma vor purta pe acele meleaguri in aceasta viata, poate le voi vizita. De ce m-as grabi sa o fac? Se da vreun premiu celui care viziteaza mai multe astfel de orase? N-am de gand sa o fac doar pentru ca asa face toata lumea, sau pentru a bifa pe o lista ca am fost acolo. Sunt atatea locuri frumoase de vazut, la numai cativa pasi mai incolo, o viata de om nu ne-ar ajunge sa le vedem pe toate. Cu ce esti mai castigat daca vezi turnul din Pisa in locul cascadei Urlatoarea? Niciodata un om nu va putea ajunge sa le vada pe toate. Dar daca suntem 7 miliarde de oameni pe aceasta planeta si fiecare vede cateva locuri pe care el le considera frumoase si mai face si poze si mai si povesteste altor oameni, avem toate sansele ca aclele locuri frumoase sa intre in memoria noastra colectiva...

- Dar de o fiinta iubita nu ai nevoie? De aceea care sa iti fie unica aleasa. De acea pesoana pe care sa o iubesti si sa te iubeasca si sa fiti impreuna la bine si la rau pana cand moartea va va desprati...
-  Eh, despre subiectul asta ar fi multe de povestit si poate vom povesti in zilele urmatoare, acum e tarziu. Hai sa mergem la culcare.
Spunând acestea, omul care avea tot ce ii trebuie a dat sa se ridice. Atunci, faptura aceea minunata care ii topise inima si ii patrunsese in suflet, l-a prins de incheietura mainii, l-a privit in ochi si a rostit doar doua vorbe:
- Te rog...
Privirea ei staruitoare spunea mai multe decât ar fi putut spune 1000 de cuvinte. Vroia ca el sa continuie povestea, chiar atunci, pe loc, avea nevoie de asta. Iar omul care avea tot ce ii trebuie s-a lasat din nou induplecat, s-a asezat la loc, a tras aer in piept si apoi l-a eliberat intr-un oftat lung. A urmat apoi o perioada si mai lunga de tacere. Priveau amandoi undeva in zare, in intuneric, fara a mai scoate o vorba. 
In cele din urma, omul care avea tot ce ii trebuie, vorbi din nou:
- Ce este iubirea? A reusit cineva sa ii patrunda misterul? Sa o inteleaga? Sunt o multime de oameni care pretind ca inteleg iubirea si vin cu statistici, formule matematice, fizice si chimice care sa sustina una sau alta dintre teorii. Dar la o privire mai atenta nimeni nu intelege sau fiecare intelege altceva, nimeni nu stie nimic si toata lumea stie ceva, toti se inseala si toti au dreptate. Dupa mine iubirea este o fiinta vie, un simbiont care traieste in noi, se hraneste cu sentimentele noastre si ne da in schimb bucurie. Nu o poti controla, pentru ca este o fiinta de stataoare, cel mult o poti imblanzi, daca stii cum...
S-a oprit putin pentru a-si aduna gandurile apoi a continuat:
- Si pentru mine ca pentru toata lumea, iubirea este un mister, dar stiu ca atunci cand iubesc sunt fericit. Si e atat de simplu sa iubesti. Multa lume isi reprima instinctul de a iubi o persoana de teama ca persoana aceea ar putea sa nu ii iubeasca inapoi. Chiar si eu faceam asa in urma cu ceva vreme. Pana cand am invatat ca nu conteaza ce face cealalta persoana, important este doar ceea ce faci tu cu tine. Daca iti dai voie sa iubesti esti fericit, indiferent daca vei primi iubire sau nu, dar de cele mai multe ori vei primi iubire. In concluzie, goana dupa reciprocitate ucide iubirea si implicit alunga fericirea. Nu e nevoie sa fie reciproca, important este sa fie iubire, iubirea are mare putere de multiplicare, daca iubesti sincer si neconditionat un om, este imposibil ca acea iubire sa nu prinda radacini si in acel om si poate si in alti oameni, pentru ca atunci cand iubesti transmiti mai departe iubire, iar acea iubire se intoarce la tine.
- Este minunat sa te simti iubit de acele persoane care inseamna ceva pentru tine, de acele persoane pe care le iubesti. Dar mare atentie sa nu astepti exclusivitate. Cel care te iubeste nu este proprietatea ta. El te iubeste neconditionat, dar asta nu inseamna ca daca te iubeste trebuie sa ucida toate celelalte iubiri. Orice om iubeste mai multe persoane. Sa nu confundam iubirea cu un conctract de exclusivitate. Cand doi oameni se insotesc ei devin parteneri, iar daca se iubesc, cu atat mai bine, dar daca prin aceasta asociere, sufocam celelalte iubiri, iubirea dintre ei devine o inchisoare in care sunt amandoi intemnitati. Fiecare ar putea sa ramana devotat celuilalt, pentru ca se iubesc, pentru ca se inteleg bine, fara sa-si reprima iubirea fata de alte persoane. Binenteles ca ma refer la acea iubire curata si neconditionata.
- In concluzie, daca doar iubesc, fara sa astept sau sa urmaresc  reciprocitate, exclusivitate si permanentza, am tot ce imi trebuie, am parte inclusiv de reciprocitate, permanentza...
- Are atata sens ceea ce imi spui, l-a intrerupt fiinta minunata. Dar nu inteleg daca ai aceste principii de viata si daca ele te ajuta sa fii fericit si sa ai tot ce iti trebuie, de ce le tii doar pentru tine, de ce nu le spui si altora asa cum mi le-ai spus mie?
- Dar eu le-am spus, de fiecare data cand m-au intrebat, le-am spus acelasi lucru pe care ti l-am spus si tie. Dar oamenii care ma intrebau asteptau alte raspunsuri si nu au inteles nimic, au crezut ca ii duc cu vorba, ca ii aburesc. Doar tu ai inteles ce inseamna sa ai tot ce iti trebuie. De fapt am tot ce imi trebuie este o stare, o traire interioara, daca esti pregatit sa o accepti ca atare, o vei recunoaste imediat ce o vei intalni sau dupa multi timp de gandit. Mie mi-a luat mult timp pana sa inteleg, desi evidentele erau chiar in fata mea. Fiecare om are ritmul sau dar mai devreme sau mai tarziu intelege toate astea. Nu e niciun secret se vorbeste despre aceste lucruri in toate cultura noastra, le regasesti in cantece, mai ales in cantecele populare, le regasesti in poezii, in literatura in general, in credinte si obiceiuri, le intalnesti peste tot. E nevoie doar de o schimbare de perspectiva ca sa le vezi.




Aceasta povestire este fictiune. Orice asemanare cu personaje si intamplari reale este pur intamplatoare. Daca totusi te regasesti in aceasta povestire, inseamna ca ai tot ce iti trebuie.